De-a lungul timpului și chiar și zilele acestea, observăm o luptă acerbă pentru putere. S-au dus și se duc în continuare războaie pentru asta. Așa că m-am gândit să scriu despre acest concept și despre cum este el definit în Științe Politice (după Pîrvulescu 2000: 7-113), ca să vedem pentru ce se pierd atâtea vieți omenești. Mă voi referi, aici, strict la legătura dintre putere și politică.
sursa foto: www.tigermarketing.co.uk
O putere devine politică atunci când are capacitatea de a folosi coerciția ca să asigure aplicarea normelor într-o comunitate. Sau, mai simplu spus, potrivit definiției lui Robert Dahl, un individ sau un grup (A) exercită o putere asupra unui alt individ sau grup (B) în măsura în care obține de la cel din urmă (B) o acțiune pe care nu ar fi făcut-o altfel. Vorbim, astfel, despre o relație asimetrică de putere. Este vorba despre dominare și supunere.
Practic, plăcerea de a domina sau aspirația la prestigiu reprezintă resortul de acțiune al puterii politice. Potrivit lui Max Weber, vorbim, astfel, fie despre puterea ca mijloc de a atinge alte scopuri, fie despre puterea de dragul puterii, adică de dragul plăcerii pe care o dă prestigiul social.
Aceasta este una dintre accepțiunile puterii și am ales să mă refer la ea pentru că se potrivește în cazul marilor conflicte. Într-un asemenea caz, vorbim clar despre dominație și supunere, despre folosirea coerciției ca forță și, nu în ultimul rând, despre frică. Într-un război, puterea, forța și frica sunt strâns legate între ele. Iar dorința aceasta de a-i stăpâni pe alții și de a-i obliga să acționeze conform propriului interes (egoist, de altfel) reprezintă, din punctul meu de vedere, modelul puterii de dragul puterii, chiar dacă este mascat sub apelul la concepte precum interesul național sau asigurarea ordinii.
Spun asta pentru că puterea nu generează, în mod automat, frică. Depinde de mijloacele folosite și, în cele din urmă, de legitimitatea puterii. Pentru că oamenii sunt capabili să respecte puterea, iar atunci nu i se mai supun, ci aleg să o urmeze și îi conferă autoritate. Însă asta se întâmplă atunci când cetățenii simt că cei aflați la conducere urmăresc interesul colectiv și nu pe cel individual.
Despre legitimitatea puterii voi vorbi, însă, într-un alt articol, cât de curând :)
sursa foto: www.tigermarketing.co.uk
O putere devine politică atunci când are capacitatea de a folosi coerciția ca să asigure aplicarea normelor într-o comunitate. Sau, mai simplu spus, potrivit definiției lui Robert Dahl, un individ sau un grup (A) exercită o putere asupra unui alt individ sau grup (B) în măsura în care obține de la cel din urmă (B) o acțiune pe care nu ar fi făcut-o altfel. Vorbim, astfel, despre o relație asimetrică de putere. Este vorba despre dominare și supunere.
Practic, plăcerea de a domina sau aspirația la prestigiu reprezintă resortul de acțiune al puterii politice. Potrivit lui Max Weber, vorbim, astfel, fie despre puterea ca mijloc de a atinge alte scopuri, fie despre puterea de dragul puterii, adică de dragul plăcerii pe care o dă prestigiul social.
Aceasta este una dintre accepțiunile puterii și am ales să mă refer la ea pentru că se potrivește în cazul marilor conflicte. Într-un asemenea caz, vorbim clar despre dominație și supunere, despre folosirea coerciției ca forță și, nu în ultimul rând, despre frică. Într-un război, puterea, forța și frica sunt strâns legate între ele. Iar dorința aceasta de a-i stăpâni pe alții și de a-i obliga să acționeze conform propriului interes (egoist, de altfel) reprezintă, din punctul meu de vedere, modelul puterii de dragul puterii, chiar dacă este mascat sub apelul la concepte precum interesul național sau asigurarea ordinii.
Spun asta pentru că puterea nu generează, în mod automat, frică. Depinde de mijloacele folosite și, în cele din urmă, de legitimitatea puterii. Pentru că oamenii sunt capabili să respecte puterea, iar atunci nu i se mai supun, ci aleg să o urmeze și îi conferă autoritate. Însă asta se întâmplă atunci când cetățenii simt că cei aflați la conducere urmăresc interesul colectiv și nu pe cel individual.
Despre legitimitatea puterii voi vorbi, însă, într-un alt articol, cât de curând :)
Comment Form is loading comments...