sursa foto: texteargumentative.eu
Până unde mergi cu sinceritatea?
Până în pânzele albe, aș fi tentată să spun, ca prim impuls. Întotdeauna am fost de părere că e mai bine să știi, chiar dacă adevărul doare, decât să spui: n-am știut, deci n-am putut face nimic în legătură cu asta.
Sigur, mai e varianta: ce nu știi, nu te doare. Și sunt unii oameni care preferă varianta asta. Îmi place să cred că nu mă număr printre ei. Întodeauna am vrut să știu, chiar dacă, poate, uneori, s-ar fi putut spune că nu era treaba mea să știu anumite lucruri. Sau aș fi putut, foarte bine, să îmi văd de bucățica mea și atât, fără să îmi pese de întreg. Doar că tocmai asta e: mereu am privit în ansamblu, nu doar în bucățica mea, cel puțin atunci când a fost vorba de oameni și proiecte de care chiar mi-a păsat.
Anyway, că mă abat de la subiect :) deci, până unde mergi cu sinceritatea?
Am și un al doilea răspuns, mai puțin impulsiv: până acolo unde știi că, atunci când te trezești dimineața, te poți uita în oglindă. Adică, dacă ascunderea unui adevăr te macină sau te face să te simți ipocrit, atunci nu ai decât o variantă, dacă vrei să trăiești împăcat cu tine: să spui adevărul. Cu riscul de a supăra oameni, cu riscul de a-ți pierde job-ul, cu riscul de a se spune că ai gura mare sau că ești naiv și copilăros sau că judeci sau sau sau...cu orice risc!
Nimic nu e mai important, din punctul meu de vedere, desigur, decât să fii împăcat cu tine și să te poți privi în oglindă.
Bineînțeles, mă puteți contrazice. Ați putea spune: oare a mă elibera de un adevăr, care pe mine mă macină, dar care pe altul îl poate răni, nu e un gest egoist? Sau v-ați putea gândi la așa numitele white lies. Spre exemplu, dacă mergi la spital, să vezi pe cineva și te întreabă cum arată, doar n-o să-i spui că arată îngrozitor, chiar dacă ăsta e adevărul. La ce ar folosi?
Tocmai de-asta, până la urmă, nu mergi cu sinceritatea până în pânzele albe. Important e, însă, ca ascunderea adevărului să nu-ți facă și să nu facă rău, pe termen scurt sau lung. Și să nu te facă să te simți ca un ipocrit.
Mi-am reproșat, de multe ori, că am deschis gura, pentru că am avut, de multe ori, de suferit, din cauza asta. Nu sunt mulți oameni care să prefere adevărul. Așa că, de multe ori, e mai simplu și mai sigur să taci și să îți vezi de treabă, mai ales dacă nu ai cu cine. Doar că, deși am spus, mereu, că o să am mai multă grijă și că o să învăț să mă abțin, nu prea mi-a ieșit. De ce? Pentru că sinceritatea e un principiu după care mă ghidez, care face parte din mine. Și când încerci să ignori o parte din tine, de teamă să nu ți-o iei în bot (scuzați exprimarea), până la urmă, partea aia tot iese la suprafață.
Da, sunt încă tânără și fără foarte multă experiență de viață. Ați putea spune, chiar, naivă. Dacă am noroc, o să mai învăț multe, căzând, probabil, de multe ori, mai ales dacă o să persist cu această sinceritate a mea dusă, cumva, la extrem.
Dar cred că și peste ani, voi spune același lucru: important e să fii în acord cu principiile după care îți trăiești viața, astfel încât, atunci când te privești în oglindă, să te recunoști și să îți placă ce vezi!
Sigur, mai e varianta: ce nu știi, nu te doare. Și sunt unii oameni care preferă varianta asta. Îmi place să cred că nu mă număr printre ei. Întodeauna am vrut să știu, chiar dacă, poate, uneori, s-ar fi putut spune că nu era treaba mea să știu anumite lucruri. Sau aș fi putut, foarte bine, să îmi văd de bucățica mea și atât, fără să îmi pese de întreg. Doar că tocmai asta e: mereu am privit în ansamblu, nu doar în bucățica mea, cel puțin atunci când a fost vorba de oameni și proiecte de care chiar mi-a păsat.
Anyway, că mă abat de la subiect :) deci, până unde mergi cu sinceritatea?
Am și un al doilea răspuns, mai puțin impulsiv: până acolo unde știi că, atunci când te trezești dimineața, te poți uita în oglindă. Adică, dacă ascunderea unui adevăr te macină sau te face să te simți ipocrit, atunci nu ai decât o variantă, dacă vrei să trăiești împăcat cu tine: să spui adevărul. Cu riscul de a supăra oameni, cu riscul de a-ți pierde job-ul, cu riscul de a se spune că ai gura mare sau că ești naiv și copilăros sau că judeci sau sau sau...cu orice risc!
Nimic nu e mai important, din punctul meu de vedere, desigur, decât să fii împăcat cu tine și să te poți privi în oglindă.
Bineînțeles, mă puteți contrazice. Ați putea spune: oare a mă elibera de un adevăr, care pe mine mă macină, dar care pe altul îl poate răni, nu e un gest egoist? Sau v-ați putea gândi la așa numitele white lies. Spre exemplu, dacă mergi la spital, să vezi pe cineva și te întreabă cum arată, doar n-o să-i spui că arată îngrozitor, chiar dacă ăsta e adevărul. La ce ar folosi?
Tocmai de-asta, până la urmă, nu mergi cu sinceritatea până în pânzele albe. Important e, însă, ca ascunderea adevărului să nu-ți facă și să nu facă rău, pe termen scurt sau lung. Și să nu te facă să te simți ca un ipocrit.
Mi-am reproșat, de multe ori, că am deschis gura, pentru că am avut, de multe ori, de suferit, din cauza asta. Nu sunt mulți oameni care să prefere adevărul. Așa că, de multe ori, e mai simplu și mai sigur să taci și să îți vezi de treabă, mai ales dacă nu ai cu cine. Doar că, deși am spus, mereu, că o să am mai multă grijă și că o să învăț să mă abțin, nu prea mi-a ieșit. De ce? Pentru că sinceritatea e un principiu după care mă ghidez, care face parte din mine. Și când încerci să ignori o parte din tine, de teamă să nu ți-o iei în bot (scuzați exprimarea), până la urmă, partea aia tot iese la suprafață.
Da, sunt încă tânără și fără foarte multă experiență de viață. Ați putea spune, chiar, naivă. Dacă am noroc, o să mai învăț multe, căzând, probabil, de multe ori, mai ales dacă o să persist cu această sinceritate a mea dusă, cumva, la extrem.
Dar cred că și peste ani, voi spune același lucru: important e să fii în acord cu principiile după care îți trăiești viața, astfel încât, atunci când te privești în oglindă, să te recunoști și să îți placă ce vezi!