De ce oamenii politici fac abuz de putere?
Pentru că politica, pentru ei, este doar un mijloc de satisfacere a propriilor interese, nu o vocație. Singura lor chemare este aceea de a profita de resursele pe care le au, astfel încât să le fie cât mai bine. Atât. Fără să se gândească la cetățenii care i-au ales sau la consecințele faptelor lor.
Poate că afirmația asta o să vă amuze, dar, din punctul meu de vedere, politica ar trebui să fie o vocație, așa cum medicina ar trebui să fie o vocație sau preoția – în cele din urmă, în varianta ideală, ar fi bine ca toți să facem ceea ce suntem chemați să facem. Doar că ne fură peisajul sau circumstanțele, așa că ne concentrăm, mai degrabă, pe ceea ce ne aduce profit imediat. Diferența e că, atunci când politicianul lipsit de vocație face asta, rănește o țară întreagă. Și nu doar la nivel intern, ci și extern. Cât n-au scris jurnaliștii străini despre cazurile de corupție din țara noastră, în ultima vreme?
Despre politica drept vocație nu m-am apucat să scriu pentru că am avut o revelație, ci pentru că au fost alții, înaintea mea, care au deschis calea în sensul ăsta. Printre ei, Max Weber. El pornește de la ideea că politica poate fi o vocație sau o profesie. Așa că, din perspectiva sa, există două tipuri de oameni: cei care trăiesc pentru politică (vocație) și cei care trăiesc din politică (profesie). Primii fac din politică o cauză căreia i se dedică, fapt care le aduce o satisfacție personală. Ceilalți fac din politică sursa lor principală de venit.
Weber spune că cel care trăiește pentru politică ar trebui să fie independent din punct de vedere economic, adică să aibă un anumit nivel de bunăstare, tocmai pentru ca scopul său final să nu fie obținerea banilor din politică. În plus, el trebuie să aibă pasiune și viziune. Adică să fie un lider, să inspire prin exemplul propriu. Așa, cel care trăiește pentru politică va fi întotdeauna legitim, tocmai prin prisma charismei sale.
Și, foarte important, cel care trăiește pentru politică, trebuie să aibă încredere în cauza lui, indiferent de circumstanțe.
“Only he has the calling for politics who is sure that he shall not crumble when the world from his point of view is too stupid or too base for what he wants to offer. Only he who in the face of all this can say 'In spite of all!' has the calling for politics.” (Max Weber – Politics as a Vocation)
Cu siguranță, grandomania nu este caracteristica unui lider politic, a unui om care trăiește pentru politică. Dimpotrivă: cu cât ești mai umil și cu cât te comporți mai mult ca un om obișnuit, cu atât cetățenii vor rezona cu tine și se vor simți înțeleși.
Și avem un exemplu simplu pentru asta: în timp ce, la noi, Gabriel Oprea se plimbă cu ajutorul unei coloane oficiale - pe care nici măcar nu ar fi avut voie să o folosească - în alte țări, guvernanții merg la serviciu cu bicicleta. Sigur, e vorba de stilul de viață și de mentalitate și nu vreau acum să sun ca un om care crede că România e o țară pierdută, în timp ce străinătatea e salvarea.
Ceea ce vreau să spun este doar că oamenii politici ar trebui să conducă prin puterea exemplului, nu prin abuz de putere.
Poate că afirmația asta o să vă amuze, dar, din punctul meu de vedere, politica ar trebui să fie o vocație, așa cum medicina ar trebui să fie o vocație sau preoția – în cele din urmă, în varianta ideală, ar fi bine ca toți să facem ceea ce suntem chemați să facem. Doar că ne fură peisajul sau circumstanțele, așa că ne concentrăm, mai degrabă, pe ceea ce ne aduce profit imediat. Diferența e că, atunci când politicianul lipsit de vocație face asta, rănește o țară întreagă. Și nu doar la nivel intern, ci și extern. Cât n-au scris jurnaliștii străini despre cazurile de corupție din țara noastră, în ultima vreme?
Despre politica drept vocație nu m-am apucat să scriu pentru că am avut o revelație, ci pentru că au fost alții, înaintea mea, care au deschis calea în sensul ăsta. Printre ei, Max Weber. El pornește de la ideea că politica poate fi o vocație sau o profesie. Așa că, din perspectiva sa, există două tipuri de oameni: cei care trăiesc pentru politică (vocație) și cei care trăiesc din politică (profesie). Primii fac din politică o cauză căreia i se dedică, fapt care le aduce o satisfacție personală. Ceilalți fac din politică sursa lor principală de venit.
Weber spune că cel care trăiește pentru politică ar trebui să fie independent din punct de vedere economic, adică să aibă un anumit nivel de bunăstare, tocmai pentru ca scopul său final să nu fie obținerea banilor din politică. În plus, el trebuie să aibă pasiune și viziune. Adică să fie un lider, să inspire prin exemplul propriu. Așa, cel care trăiește pentru politică va fi întotdeauna legitim, tocmai prin prisma charismei sale.
Și, foarte important, cel care trăiește pentru politică, trebuie să aibă încredere în cauza lui, indiferent de circumstanțe.
“Only he has the calling for politics who is sure that he shall not crumble when the world from his point of view is too stupid or too base for what he wants to offer. Only he who in the face of all this can say 'In spite of all!' has the calling for politics.” (Max Weber – Politics as a Vocation)
Cu siguranță, grandomania nu este caracteristica unui lider politic, a unui om care trăiește pentru politică. Dimpotrivă: cu cât ești mai umil și cu cât te comporți mai mult ca un om obișnuit, cu atât cetățenii vor rezona cu tine și se vor simți înțeleși.
Și avem un exemplu simplu pentru asta: în timp ce, la noi, Gabriel Oprea se plimbă cu ajutorul unei coloane oficiale - pe care nici măcar nu ar fi avut voie să o folosească - în alte țări, guvernanții merg la serviciu cu bicicleta. Sigur, e vorba de stilul de viață și de mentalitate și nu vreau acum să sun ca un om care crede că România e o țară pierdută, în timp ce străinătatea e salvarea.
Ceea ce vreau să spun este doar că oamenii politici ar trebui să conducă prin puterea exemplului, nu prin abuz de putere.
Comment Form is loading comments...